E imposibil să nu zâmbesc atunci când îi văd chipul. Ochii îi dezvăluie latura sufletească pe care şi-o ascunde conform unui cod bine întemeiat chiar de el însuşi. Totodată, sunt cei mai misterioşi pe care i-am întâlnit. Poate că altfel nu ar mai fi atât de fermecători. Dacă am nevoie de vreun drog trebuie doar să-i privesc. Efectul e acelaşi cu a substanţelor interzise prin lege: halucinant. În combinaţie cu zâmbetul acela vinovat pentru plăcerea mea, conturează chipul pe care îl port în minte. În orice poziţie ar fi, e mereu perfect. Cum de e posibil?
Ar putea fi pe toţi stâlpii de pe stradă, pe vreun anunţ de genul: „s-a pierdut cel mai frumos chip; ofer recompensă“. Sau ar putea fi al tipului cu corpul lucrat bine, de pe toate panourile destinate publicităţii stradale. Sau l-aş putea vedea într-o revistă, pe prima pagină. Ar putea fi oriunde şi peste tot. Nu m-aş sătura să-l privesc şi mi-ar plăcea la fel de mult ca la început. Îl ador.
Dacă aş fi fost talentat la desen, l-aş fi schiţat de cel puţin o mie de ori până acum. Doar pentru mine, hrănindu-mi egoismul. L-aş fi închis într-un sertar şi l-aş fi scos de fiecare dată când aş fi vrut să-l privesc... de vreo 10-15 ori pe zi. Sau l-aş fi lipit pe toţi pereţii dormitorului. L-aş fi privit zi şi noapte, fără să ştie, iar doctorii m-ar fi declarat nebun. Poate că sunt. Oricum e pe toţi pereţii din mintea mea şi nu ştie nimeni. Sunt mai câştigat decât alţii. Nici măcar lipici nu mi-a trebuit.
Am aflat sensul noţiunii „frumuseţe“. E superb. Zâmbesc încă o dată, mă las uşor pe pat... nimeni nu îmi poate răpi dreptul de a visa.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu