Prins la mijloc

     Iubesc momentele când pic la mijloc între ai mei. Vreau să mă descompun pe loc şi să dispar de pe Pământ,  fără să las vreo urmă a existenţei mele. Îmi doresc să nu fi auzit niciodată cum se acuză unul pe celălalt. Toate beneficiile divorţului lor dispar când subiectul discuţiei sunt eu, de fapt unicul motiv al unei conversaţii ce se poate lega între ei doi. În profunzime, e vorba doar despre bani. 

     El se laudă la toţi prietenii că îmi dă mai mult decât în realitate şi crede că mă ajută mai mult decât am nevoie. Sumele despre care vorbeşte sunt scoase parcă din conturile lui Ţiriac şi există doar în mintea lui plină de halucinaţii. Când mi-e greu îmi spune: nu pot. Mi-a sugerat chiar să renunţ la facultate, la visul pe care îl am de când am învăţat să citesc cursiv şi toţi banii de dulciuri îi dădeam pe ziare printate şi reviste. M-a amăgit cu o excursie, pentru că voia să mă vadă, şi cu două-trei pachete cu etichetă de Italia.

     Ea e de fapt omul de pe frontul de luptă. Un zeu. Munceşte de îi sar capacele, zilele libere de la serviciu sunt zile pentru altă muncă. Roboteşte pentru a-şi atinge scopul, iar ţelul ei sunt eu. Când nu poate, nu îmi spune. Îl despică pe dracu în o mie de bucăţi şi face ca imposibilul să devină posibil. Nu s-a bazat niciodată pe el şi nu m-a lăsat pe mâna lui nici când eram mic. Ştia ea de ce...

     Am fost atât de naiv încât am orbit şi n-am văzut că lucrurile nu s-au schimbat. Îmi fut una pentru că regret că am rostit un număr de telefon şi sper că toată şarada asta are şi un sfârşit. Acum o luăm de la capăt, ei îşi scot ochii pentru cât şi ce mi-au dat, iar eu cad la mijloc. Ce poate fi mai dulce decât asta?  Mâine reluăm inventarul, plăţile, chitanţele. În secunda asta mă identific cu o curvă.

     Simt nevoia unor braţe primitoare...